Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Şi uite-aşa, pre româneşte,/Prostescul nostru caft se căftăneşte!

        de Mihai Ghiţulescu

Pe vremuri, eram capabil de rime şi intertextualităţi mult mai meseriaşe. Nu chiar „pe vremuri, când eram copii,/ fumam Carpaţi, visam la anul 2000”, ci chiar în jurul lui „un 2 şi trei de 0”. Răgeam, la sfârşit de veac, sub influenţa Plus infinitului meşterilor de la R.A.C.L.A – „cu Rimaru, cu K-gula şi cu DJ Dox,/ pentru toţi băieţii mei care consumă ciocolax”, vorba lui Brugner. Nu mi-a trecut de tot nici azi şi Cu ochii larg închişi mi se pare încă demonstraţia supremă de rap pentru rap, adic㠖 vă place ori nu – de artă pentru artă. Tot pe-atunci, Bosolanu şi Marijuana (b-boy din Rovine) dormeau cu televizoarele deschise pe Atomic, să nu rateze vreodată Freestyler-ul Bomfunk MC’s. În 2001, împreună cu Ţonţu, „mai iute ca glonţu’”, ziceam că spargem piaţa cu P.A.G.O.D.A. (iniţial, „produs autohton gata oricând de ambalare”; apoi, „prostia autohtonă gândilată obscen de artă”). Într-o seară din 2002, ieşind de la 8 Mile, am stat câteva ore la o bătaie verbală cu băieţi din Brazdă şi George Enescu şi, bineînţeles, am dat cu ei de toate blocurile din spatele Patriei, până i-am făcut graffiti. Nu mă credeam „Stallone şi nici vreun Casanova,/ ci doar un f... good MC din 1 Mai, Craiova”. Dar, deh, m-am certat cu vocea care m-ar fi putut duce la radio, cântându-mi ca Dido refrenul Flori de hip-hop; m-am luat, încet-încet, cu altele şi azi abia mai ştiu ce se întâmplă în hip-hop. Mă şi enervez când cineva îmi recomandă câte un „rapper tânăr”. Totul mi se pare cu multe mile sub ce era... pe vremuri. Poate fi un semn de bătrâneţe, ca, de altfel, şi faptul că am tendinţa de a mă autocita. „Dintotdeauna a fost aşa, orice broscoi se crede vultur,/ La brotăcei le povesteşte tinereţea lui de dur!” (Rimaru).

Puţin mai tânărul confrate G.P. Volceanov – „poet, prozator, lexicograf”, în esenţă, MC – a scris o carte despre hip-hop-ul românesc de la origini (nu mai vechi de 30 de ani, dar nici cel american nu ajunge la 50) până în prezent, când unii le spun copiilor c㠄rap înseamnă un fel de trap”. Omul e de-al meu, adică de-al Sindicatului, nu de-al Cartelului, e şi el un „Romanian Ghost of the East Coast”. „Principial” suntem cam mereu pe aceeaşi linie; punctual şi ca gusturi ne mai îndepărtăm, dar nu foarte mult. El nu e „căzut în cap” după R.A.C.L.A., dar îi recunoaşte calităţile tehnico-lirice. Am impresia, totuşi, că eu îi apreciez pe Deceneu, Vexxatu’, Brugner, mai mult decât îl apreciază el pe Rimaru, ca să nu mai zic de Sfântu’ sau de Sapro. Cred că supraevaluează un pic forţa Paraziţilor şi e prea îngăduitor cu La Familia (ăla nu e rap, ci [şeiche]reap). B.U.G., da! Nu putem să nu recunoaştem!

E o carte foarte ca lumea, măcar pentru că mi-a stârnit nostalgii pe care cu greu le ţin din tastatură. Dar nu doar de asta! E o lucrare academică, premieră la noi (puţini, amintiţi de autor, au mai vorbit despre rap/ hip-hop în medii „culte”, iar carte nu a mai scris nimeni). Prezintă ordonat şi analizează o cantitate uriaşă de text, pentru mulţi simplă îngrămădeală de cafturi (diss-uri) cu obscenităţi. Dacă în Vest şi, în special, în State curentul cultural zis hip-hop şi expresia sa literar-muzicală zisă rap au devenit obiect de studiu la puţin timp după ce s-au afirmat, iar „azi reprezintă un subiect de actualitate în mediul academic internaţional” (p. 218), la noi a fost nevoie de trei decenii pentru a vedea scris negru pe alb: „cultura hip-hop merită studiată, merită să se scrie despre ea şi, mai mult, ea reprezintă un subiect demn de dezbătut în cercurile universitare şi academice” (p. 274). Fiind inspirată, ca şi rapul românesc, din America, lucrarea lui Volceanov e scrisă foarte americăneşte, adică foarte clar, dens, la obiect. Termenii sunt bine precizaţi. Referinţele sunt atâtea câte trebuie şi cele care trebuie pentru a se înţelege chestiunea discutată. Subiectul nu e sufocat în peltele teoretico-metodologice, cum se întâmplă tot mai frecvent, la autori care explică ce vor să spună şi nu ajung niciodată să spună.

Aş zice că, dincolo de tot ce îi interesează pe vestici, la noi, rapul merită atenţie tocmai pentru că e una dintre puţinele forme care au prins (repede) fond. „Dacă în SUA subgenurile muzicii hip-hop au luat naştere în mod natural... în România putem vorbi despre imitaţie. Aşadar, parcă în tradiţia lovinesciană a sincronismului, artiştii hip-hop români s-au aliniat mişcării hip-hop din Occident, însă au imitat doar anumite subgenuri ale rapului din SUA, mai cu seamă pe acelea care aveau potenţialul de a deveni populare în contextul socio-politic al României anilor ’90” (p. 187). Temele sunt alese din realităţi locale, iar, uneori, pretins chiar extrem locale, adică din „cartiere” – şi aici e tot o formă de imitaţie. Am zis „pretins” pentru că, fără a nega sursa de inspiraţie, ar fi mult de discutat despre cât este reflectată şi cât este inventată o temă prin rap. Tot la începutul anilor 2000, am explorat cu unu’, Piciu, miticul Pantelimon – el, în pelerinaj; eu, în documentare. Ei bine, ni s-a părut că Pantelimonul nu era acolo! Aveam noi, în 1 Mai, nişte blocuri maronii care se potriveau mai bine cu imaginea din spatele ălora „gri”. „La faţa locului,/ În spatele blocului,/ Hai să te-nvăţ regula jocului!/ Eu spun, tu faci!/ Nu-mi placi, aşa că taci!”. Dar forma a prins fond mai ales prin limbă. Rapul, ţinând eminamente de limbaj şi aspirând la succes de public, nu îşi permitea să sune fals, cum – să recunoaştem! – sună cele mai multe retorici publice de prin zonă. Cultivat, cu mai multă sau mai puţină grijă şi/ sau pricepere, în glastră sau în grădina din faţa blocului, a ajuns să crească natural şi frumos, chiar dacă adesea buruienos.

Aici mi se pare că găsim cea mai importantă contribuţie a lui G.P. Volceanov. După ce ne prezint㠄anatomia hip-hop-ului” (cu cele patru elemente principale: rapping, DJing, breaking şi graffiti), după ce ne arată cam cum stă treaba cu intertextualitatea în muzică şi în versuri şi după o „istorie succint㔠(completată cu un glosar de artişti şi un corpus de albume), intră pe texte. Dincolo de opoziţia mainstream vs. underground, grupeaz㠄cântăreţii de rap” şi creaţiile lor pe subgenuri: gangsta, ego, politic, alternativ, experimental, religios ş.a. Trece în revistă temele, de la melodiile de protest la cele de dragoste – căci, vorba lui K-Gula, „hitul verii ’99” a fost Nu mă uita, o „îmbinare a narativului cu liricul” (p. 163). Mai departe, se opreşte asupra „particularităţilor stilistice ale rapului românesc”, inventariind „figuri de stil de la umilul epitet până la aliteraţii sau metafore” (p. 222). „Nu tac, nu tac,/ Până nu văd rap la bac!”, aş fi zis.

„Prin urmare, ce argument mai solid decât faptul că întâlnim o gamă variată de concepte poetice şi figuri de stil... poate susţine ipoteza că rapul este o formă de poezie?” (p. 220). Might be! E clar că rapul poate fi poezie, dar nu în ansamblu, aşa cum nici tot ceea ce este convenţional acceptat ca poezie nu e neapărat poezie. Să recunoaştem că s-a produs foarte mult text prost, observabil chiar din ce citează Volceanov. Poezia e rară în rap, cum e rară peste tot...

Am reţineri şi ţin să mă distanţez când vine vorba de raportul rap-politică şi/ sau religie. Şi nu e vorba de vreo corectitudine politică sau de vreo teamă. Cam tot ce găsim citat în această categorie mi se pare rap de două ori prost: 1. Ca stil – insuccesul trupei Pocăiţii nu e explicabil prin „caracterul de propagandă, adesea pueril, al melodiilor” (p. 92) (asta se poate spune şi despre ceilalţi, trataţi cu mai multă indulgenţă), ci, pur şi simplu, prin faptul că au vorbe banale, rimate banal; 2. Ca (pseudo)mesaj – cântecele evident asociabile extremismului de dreapta nu spun, de fapt, nimic nou, ci doar perpetuează, cât de cât ri(t)mat, clişee pe care le poţi auzi peste tot. M-a surprins că un tip care pare să simtă bine lucrurile vede în nişte incoerenţe naţionaliste „o adevărată lecţie de istorie” (p. 78). Poate să fie un fel de „despre prieteni, numai de bine”, dar tot nu ţine...

Să ne înţelegem! Nu cred că rapul poate fi inocent. Câte cântece se potrivesc principiilor „Declaraţiei de pace a hip-hop-ului”, cu care „părintele” Afrika Bambaata s-a dus la UNESCO în 2001? E clar că asta nu e treabă de oameni paşnici, că rapul e contestatar – „Nu fac hip-hop/ De-al dracu’ fac hop-hip şi tot ce zic e un tertip”. Până la urmă, şi pacifismul e o atitudine belicoasă. Rapul nu poate şi nici nu trebuie să se sustragă cu totul politicului. Va trage mereu spre dreapta sau spre stânga şi, prin chiar caracterul său, va fi predispus la derapaje spre extreme. O doză de ideologie există mereu – vezi lăcrimoasa Nu mă uita. Totul e ca artistul să nu devină cu totul aservit unei ideologii. Şi cel mai grav e când asta se întâmplă pe nesimţite, când omul are impresia că umorile sale sunt idei. Plus: doar cu o rimă şi un beat nu se face artă; mesajul trebuie pus frumos în text.

Cred cu tărie că rapul trebuie să joace un rol de semnal de alarmă sau – cu o vorbă la modă pe care o detest – de avertizor de integritate. Şi dincolo de alarme generale, de genul genialei România, trezeşte-te! (Morometzii, 2004), e nevoie de reacţii punctuale şi flexibile ideologic. M-aş mai autocita o dată, dar nu! Cel mai bine a zis tot Rimaru: „Vă raşchetez limba de lemn clatin tribunele unde liderii/ Se-mbată cu apă plată-n stil homeboy delivery!” sau „Eu reprezint orice enclavă de intelect găsesc pe hartă şi cutreier,/ Vă haşurez verbal petele albe de pe creier!”.

Nr. 04 / 2023
In memoriam Marcel Voinea

Comunicat de presă

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Mihai Şora – acum, amintiri
de Gabriel Coşoveanu

In memoriam Mihai Şora

Pustnici şi peţitori
de Cătălin Pavel

Cum e să scrii ca un bărbat
de Gela Enea

Zi plină de variate tăceri (2)
de Gheorghe Grigurcu

Ce multe am pierdut!
de Nicolae Prelipceanu

Expresionismul literar – o abordare generativă
de Ion Munteanu

Şi uite-aşa, pre româneşte,/Prostescul nostru caft se căftăneşte!
de Mihai Ghiţulescu

Confesional
de Dumitru Ungureanu

Metaludic
de Codruţ Radi

Amintiri pohetice dintr-o copilărie douămiistă
de Petrişor Militaru

Să vezi şi... să crezi
de Mircea Pospai

Contraintuitiv despre (re)umanizarea în poezie
de Gabriel Nedelea

Gâlceava poetului cu sine
de Gabriela Gheorghişor

Trăim în miezul unei maree, între veghe şi vis
de Monica Pillat

Iubesc românii, bunătatea pe care o văd pretutindeni în lucrurile mărunte din viaţă, umorul pe care îl au chiar şi în cele mai întunecate vremuri şi prieteniile care durează o viaţă
de William Maz

Un mare Învingător: Mihai Şora
de Marius Ghica

Tradiţii
de Florin Logreşteanu

Noduri pe frânghie
de Nicolae Stan

Fir întrerupt şi refăcut
de Ion R. Popa

Voci în noapte: performance şi poezie
de Daniela Firescu

Condiţia duală a scriitorului
de Viorica Gligor

Poeme
de Pompilian Tofilescu

Jocul cu timpul
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Revista revistelor

Calul de lut
de Anuradha Roy

Simetric, niciodată identic
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri